Modelul ‘ptolemeic’ și sferele planetare

În explicarea modelului său astronomic, geocentric, Ptolemeu a folosit conceptul de ‘sferă planetară’ sau ‘sferă celestă’. Potrivit acestui model, planetele, luminariile și stelele se rotesc în jurul Pământului urmând trasee circulare (în fapt, eliptice), iar aceste orbite planetare erau înțelese ca sfere concentrice de energie eterică, rarefiată, fiecare aflată în contact cu cele învecinate. Pământul se află deci în centrul unui sistem de 7 sfere majore guvernate în ordine – de jos în sus – de planetele dispuse în așa-numita ‘ordine caldeeană’ (Luna – Mercur – Venus – Soarele – Marte – Jupiter – Saturn) potrivit elevării (aparente) a orbitei fiecărei planete prin comparație cu celelalte (dar și a vitezei lor de mișcare).

Altfel spus, nivelului pe care fiecare dintre cele șapte astre se mișcă îi corespunde o sferă majoră ce înconjoară globul pământesc și trece prin poziția planetei respective (spun ‘sferă majoră’ pentru că unii autori considerau că sferele planetare conțin ‘sub-sfere’, de regulă în număr de 3, 4 sau 5). Anticii greci considerau că fiecare sferă exercită o influență constantă și continuă asupra vieții și că ordinea de elevare a sferelor planetare reflectă o anumită ierarhie fundamentală a vieții.

Cele 7 sfere planetare ptolemeice (Credit: Bede [CC BY 4.0 (https://creativecommons.org/licenses/by/4.0)])

O altă sferă celestă majoră (a 8-a) numită ‘Firmamentul’ este identificată cu zona ‘stelelor fixe’, iar o a 9-a sferă – ‘Primum Mobile’ – încununează acest model al sferelor concentrice eterice. Eterul era considerat elementul etern ce formează chiar substanța sferelor planetare, în vreme ce celelalte 4 elemente (pământul, apa, focul și aerul) erau asociate cu schimbările de generare, menținere și corupție care au loc pe Pământ ca urmare a influențelor (divinităților) planetare.

Deși modelul geocentric este greșit din punct de vedere astronomic, modelul sferelor planetare este valid din perspectiva ‘aparenței’ pe care individul o experimentează, aparență care este foarte importantă la nivel simbolic – astrologic și spiritual. Din perspectivă astrologică și spirituală, omul este pus în centrul tuturor lucrurilor, iar ierahia acestor sfere este pusă în analogie cu ierahiile lumești și cu cele spirituale (de exemplu, cu ‘vârstele’ individului și cu nivelele de conștiință accesibile lui).

Zodiacul, Firmamentul și Primum Mobile

Am văzut că a 8-a sferă – cea a ‘Firmamentului’ (lat. firmamentum – de la gr. steréōma – ferm, fix) – este ‘sfera stelelor fixe’, adică ceea ce se află dincolo de sferele planetare. Mai departe, Ptolemeu a introdus termenul ‘Primum Mobile’ care din punct de vedere astronomic este pus în asociere cu cea mai vizibilă ‘activitate’ celestă: mișcarea diurnă (aparentă) a Boltei Celeste, care face ca planetele și constelațiile să răsară, să culmineze și să apună în relație cu orizontul.

Ideea aristotelică despre Mișcătorul Nemișcat este fundamentală aici! În gândirea aristotelică, există o forță primordială, o cauză ultimă care, deși pune toate lucrurile în mișcare, este ‘nemișcată’, în sensul de neschimbătoare, eternă. Acest Mișcător Nemișcat este înțeles a fi dincolo de ceea ce este schimbător, efemer (mai târziu El a fost asociat cu Dumnezeu). (În fapt, pe lângă ‘Marele Mișcător Nemișcat’, pentru Aristotel existau mai mulți astfel de mișcători nemișcați (zeii, daimonii) care funcționau în primul rând la nivelul sferelor planetare). Deși Ptolemeu nu a aderat la ideea lui Aristotel despre Mișcătorul Nemișcat (speculând în schimb că planetele au ele însele suflete și voințe care le pun în mișcare), el nu s-a putut desprinde de ideea aristotelică că mișcarea este la baza tuturor transformărilor, plasând acest Principiu al Mișcării la nivelul celei de-a 9-a sfere celeste.

Evident, știm astăzi că tocmai mișcarea Pământului în jurul Soarelui determină Zodiacul, în vreme ce mișcarea Pământului în jurul propriei axe generează – tot în relație cu Soarele – polaritatea zi-noapte, adică mișcarea diurnă. În același timp, aceleași mișcări ale Pământului determină și mișcările aparente ale stelelor fixe (cea diurnă și cea anuală / precesională). Ptolemeu a plasat însă cauza ultimă a mișcărilor (și implicit a transformărilor care au loc pe Pământ) în ultima sferă celestă – Primum Mobile (identificat cu Cerul Fără Stele).

Cele 7 Ceruri (Sferele Celeste) … și câteva variații

Conceptul de sferă celestă nu a fost însă inventat de Ptolemeu, ci preexista în gândirea grecească; Anaximandru, Platon, Eudoxus din Cnidus, Aristotel (și probabil și Pitagora înaintea lor) folosiseră deja acest model cosmologic. Platon considera că cel care mișcă aceste sfere în conformitate cu principii matematice este Sufletul Lumii, în vreme ce – așa cum am văzut deja – Aristotel considera că Mișcătorul Nemișcat este sursa ultimă a acesteia.

Trebuie spus că modelul sferelor planetare a avut și alte câteva variante în ceea privește ordinea sferelor ce corespund fiecărei planete (în special în ceea ce privește ordinea Soarelui și a planetelor ‘inferioare’ – cele din interiorul orbitei Pământului). Astfel, Platon, Archimede și Eratostene au plasat sferele lui Venus și Mercur deasupra celei solare, iar alții au plasat sfera Soarelui între cea a lui Mercur (jos) și cea a lui Venus (sus). Ptolemeu nu a considerat însă plauzibile aceste versiuni și a argumentat că varianta mai veche (probabil de proveniență babiloniană) susținută și de el este cea corectă.

Dar deși teoria sferelor planetare se referă la cosmologie, ea are o semnificație profundă pentru viața spirituală a individului. Ea este o idee care a influențat profund gândirea grecilor antici, începând cu școala pitagoreică, continuând cu cea platonică / neoplatonică și cu cea gnostică. Mai târziu a avut o influență profundă asupra creștinismului și asupra misticii kabalistice.

Ideea de bază cu privire la componența lumilor superioare provine însă din magia sumeriano-babiloniană.. Înainte ca modelul celor 7 sfere planetare să fi penetrat gândirea elenistică, mesopotamienii îl foloseau pentru a desemna cele 7 ceruri (planuri metafizice): ‘an-imin-bi’ (‘cerurile sunt șapte’) era una dintre incantațiile cele mai întâlnite în magia sumeriană. Numărul 7 a devenit fundamental în metafizica mesopotamiană și a stat la baza grupării zilelor calendaristice în perioade de câte 7 zile (săptămâna), fiind preluat ulterior și de israeliți (în timpul perioadei de sclavie babiloniană) care l-au pus la baza propriei cosmologii (prin ideea că Lumea a fost creată în 7 zile). Talmudul menționează și el 7 ceruri, iar mai târziu Islamul va încorpora și el ideea celor 7 ceruri în propria lor metafizică.

Cele 7 raiuri musulmane

În Grecia Antică, tradiția celor 7 sfere planetare merge în urmă până la Pitagora care – afirmă tradiția – ar fi fundamentat o cale bazată pe ascensiunea conștiinței prin ele. Mai târziu creștinii, aflați la intersecția tradiției iudaice cu lumea elenistică, vor încorpora și ei concepția referitoare la cele 7 sfere planetare în ideile lor despre ‘cerurile’ lumii spirituale.

Nicole Oresme – Le livre du Ciel et du Monde. Dumnezeu tronează deasupra celor 7 sfere planetare și a Firmamentului

Atât pentru iudei, cât și pentru creștinii din secolul I d.Hr, Paradisul era plasat – de regulă – într-unul dintre ‘raiurile’ inferioare (de regulă în al 3-lea – nivelul venusian al tentației și plăcerilor carnale). Unele tradiții cosmologice hinduse și jainiste reflectă și ele o împărțire a cosmosului în 7 lumi (sau 14 – multiplu de 7). Adesea un număr similar de ‘iaduri’ este teoretizat ca un fel de oglindire ‘pe invers’ a cerurilor / raiurilor.

Cele 7 iaduri din tradiția Jaina

Există și unele variații ale modelului clasic. Unele tradiții consideră doar 3 ceruri (poate și corelat cu faptul că ierahia celor 7 planete se împarte în 3 grupe: planetele ‘inferioare’ (‘cerul inferior’), Soarele (‘cerul mijlociu’) și planetele ‘superioare’ (‘cerul superior’), în vreme ce altele vorbesc de 9 sau 10 ceruri (tot în baza modelului ptolemeic de 9 sfere celeste – 10 dacă adăugăm și Sfera Pământului). De exemplu, Cartea apocrifă a lui Enoch descrie ascensiunea mistică prin 10 ceruri. Așa cum am văzut deja, există sub-împărțiri ale acestor ceruri (Eudoxus a definit 26, Callippus – 33, iar Aristotel a menționat 47 și 55 de ceruri). Conceptul de sfere planetare aranjate ierarhic, au configurat doctrinele emanaționiste: gnostică, neoplatonică, creștină și kabalistică.

Gnosticismul, sferele arhonilor și viziunea dualistă

Pentru cei mai mulți gnostici, daimonii (entitățile guvernatoare ale) planetelor sunt ‘arhonii’ – entități / puteri demonice care – potrivit acestei doctrine – din sferele în care se află, controlează manifestarea și mențin individul în ignoranță. Astfel, primele 7 sfere planetare (de la Lună la Saturn) sunt considerate obstacole care trebuie depășite, planuri ale Iluziei care mențin conștiința individuală în ignoranță; un gnostic ar spune că ele sunt emanate și menținute de un Demiurg ignorant (identificat adesea cu Yahveh – zeul israeliților).

Fiecare sferă planetară este considerată aici o emanație negativă, o forță care înlănțuie individul prin intermediul un gen de iluzie specială care corespunde planetei respective și o asceză este necesară pentru a desprinde conștiința de influența acestuia și a dobândi cunoașterea eliberatoare (gnosis). Această practică gnostică este, la modul fundamental, una a renunțării, contemplării și aspirației de cunoaștere a naturii reale și eterne.

Doctrina Emanațiilor, sferele divine celeste și viziunea monistă

Combinată cu ideea aristotelică a Mișcătorului Nemișcat și cu ideile platonice despre Sufletul Lumii și Ideile (atributele divine) Perfecte, Doctrina Sferelor Planetare a influențat fundamental configurarea Doctrinei Emanațiilor. Potrivit acesteia, toate lucrurile curg în manifestare izvorând de la un Principiu Absolut. Neoplatoniștii l-au numit Unul / Unicul, dar alții l-au echivalat cu ideea de Dumnezeu a tradițiilor monoteiste. Potrivit acestei viziuni, aspirantul contemplă aceste Emanații (considerate ‘Ipostaze’ ale Divinului) și participă astfel la un proces de ‘zeificare’ care-i înalță duhul către Dumnezeu.

Gustave Dore: Dante și Beatrice au viziunea Cerului Suprem. Ilustrație la ‘Paradisul’ lui Dante

Această doctrină a fost probabil și o contra-reacție la viziunea gnostică. Creștinismul vine mai târziu și afirmă și el o doctrină emanaționistă. În special filonul tradițional bazat pe teologia lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (cu mistica sa ascensională și cu sistemul celor 9 Ierarhii Angelice care au influențat enorm teologia creștin-ortodoxă) este ‘permeat’ de doctrina neoplatonică a emanațiilor divine (ipostazelor) bazate pe sferele planetare. Catolicismul a folosit și el acest sistem ierarhic al puterilor celeste.

Francesco Botticini – Ridicarea la Cer a Fecioarei Maria. Cele 9 ierarhii angelisce sunt prezentate aici în 3 grupe principale de corespund clasificării sferelor planetare în 3 ‘ceruri’ (inferior, de mijloc și superior)

Cele 9 ierahii angelice erau asociate cu cele 9 tipuri de ‘spirite’ corespunzătoare sferelor planetare/celeste: Îngerii – cu spiritele senzitive lunare, Arhanghelii – cu spiritele operative de la nivelul lui Mercur, Virtuțile – cu spiritele iubirii de la nivel venusian, Puterile – au fost asociate cu spiritele solare, Principatele – cu spiritele militante de la nivel marțian, Domniile – cu spiritele justițiare de la nivelul jupiterian, Tronurile au fost asociate cu spiritele contemplative de la nivelul sferei saturniene, Heruvimii – cu Firmamentul, iar Serafimii (Corurile Celeste) – cu Cerul Fără Stele (Primum Mobile) (ordinea de asociere și denumirile atribuite ierarhiilor angelice diferă însă de la autor la autor). Potrivit acestei clasificări, ierarhia celestă reflectă și o ierarhizare terestră a oamenilor în funcție de tipul de ‘spirit’ pe care îl posedă, adică în raport cu tipul de predispoziție și tendință psihologică pe care le manifestă predominant. Din perspectivă spirituală, oamenii mai mereu îngrijorați de securitatea materială, cei mereu preocupați cu treburile lumești și cei și cei care eșuează în asumarea virtuților cardinale sunt asociați cu sferele de jos (lunară, respectiv mercuriană); cei care sunt iubitori de armonie, de frumusețe și de virtute, precum și cei care influențează, conduc și guvernează Lumea sunt asociați cu sferele venusiană și solară; cei care luptă pentru un ideal sau pentru dreptate și legiuitorii lumii sunt asociați cu sfere intermediare (sfera lui Marte și a lui Jupiter); ființele contemplative și înțelepte sunt asociate cu sfera superioară a lui Saturn (în acord cu convingerea platonică, aristotelică și stoică potrivit căreia contemplația și filozofia sunt cele mai elevate îndeletniciri pe care un om le poate practica). Ființele umane aflate în extazul comuniunii cu Dumnezeu sunt asociate cu Cerurile cele mai înalte aflate dincolo de sferele planetelor vizibile. Potrivit acestei tradiții, accesul personal la fiecare sferă celestă se poate face numai dacă persoana a cultivat ‘spiritul’ sau virtutea corespunzătoare acelui nivel. Unele tradiții ezoterice (inclusiv creștinismul ezoteric) afirmă că după moarte fiecare suflet este ‘arondat’ (prin rezonanță) sferei celeste / planetare ce corespunde tendinței dominante pe care persoana a manifestat-o în viață: ei vor ajunge astfel în ‘raiul’ sau în ‘iadul’ corespunzător nivelului respectiv.

Mai târziu, în epoca medievală, Kabbala a dezvoltat și ea o doctrină și o practică a ascensiunii mistice prin 7 ‘ceruri’ planetare sistematizate sub forma celor 10 sefiroți ai Arborelui Vieții (deși o relație cu dualismul gnostic este adesea speculată în ceea ce privește apariția și dezvoltarea ei).

Arborele kabalistic al vieții. Fiecare nivel corespunde uneia dintre cele 7 planete tradiționale. Alternativ, fiecare dintre cele 10 componente (Atribute Divine / Sefiroți) corespunde câte unei planete, potrivit ordinii caldeeane.

Potrivit doctrinei moniste a emanațiilor, cele 7 corpuri manifestă Voința Divină, de aceea se caută comuniunea spirituală cu ele. Practica se axează aici pe contemplarea atributelor pozitive fundamentale sau pe o metode devoționale (rugăciunea, adorația sau invocația adresată Conștiinței Divine ipostaziate la nivelul fiecărei sfere. Nuanțele sunt însă importante și aici (după cum voi arăta în alte articole): unele practici și tradiții sunt ‘afirmative’ sau ‘catafatice’ (bazate pe afirmarea atributelor și ipostazelor divine) în vreme ce altele sunt ‘negative’ sau ‘apofatice’ (bazate deci pe negarea atributelor și ipostazelor). Practica ‘negativă’ sau apofatică este considerată, de regulă, ca cea mai elevată dintre cele două.

Cele 7 Corpuri și Sfera Extatică

Potrivit principiului astrologic al corespondențelor, ceea ce este ‘sus’ este pus în analogie cu ceea ce este ‘jos’, iar Macrocosmosul este reflectat în microcosmosul ființei umane. Zodiacul este ‘aura’ Pământului, dar el se reflectă și în Microcosmosul individual, ca Zodiac Interior (sau Zodiac Mistic). În strânsă legătură cu cele 7 ceruri, Zodiacul Interior are 7 niveluri fundamentale care se constituie în ‘corpuri’ sau ‘ceruri interioare’; acestea formează ceea ce numim ‘aura energetică’ a omului. Diferite tipuri de karma se manifestă pe fiecare dintre aceste corpuri subtile (în conformitate cu horoscopul său), începând de la corpul eteric/emoțional (sfera Lunii) și ajungând la corpul cauzal (sfera lui Saturn).

Celor 7 sfere planetare (corpuri) li se adaugă o sferă suplimentară – Sfera Grației și Extazului – compusă din 3 corpuri: Corpul Iluminării Divine (aferent Sferei lui Uranus) , Corpul Beatitudinii Divine (aferent Sferei lui Neptun) și Corpul Puterilor Divine (Sfera aferentă Centurii Kuiper). Cele 3 sub-sfere pot fi considerate ‘corpuri’ subtile distincte. Ele formează triada mistică: Întrebarea (‘Cine sunt Eu?’) (Uranus), Completa Afirmare (‘Eu sunt Totul’) (Neptun – calea catafatică), Completa Negare (‘Eu nu sunt nimic din ceea ce poate fi numit și conceptualizat’) (Kuiper – calea apofatică).

La nivelul sferei lui Uranus, Grația se manifestă fulgerător sub forma unei spontane și fulgerătoare ‘iluminări’. La nivelul lui Neptun, Grația se manifestă ca un Ocean de Compasiune, Iubire – aici întâlnim principiul ‘hristic’ al Salvării, al Mânturii. La nivelul Centurii Kuiper, Grația se manifestă ca Forță Teribilă și Neînduplecată ce penetrează toate vălurile (încă rămase) ale Iluziei, este Corpul Izbăvirii Finale. Realizarea completă de sine se produce în momentul în care conștiința penetrează toate sferele, ridicându-se deasupra lor, trecând pe nivelul lipsei complete de fluctuații (deci dincolo de nivelul aferent lui Primum Mobile, Sfera – nesimbolizată aici a – Principiului Impermanenței). Ulterior, starea de conștiință nou-apărută va permite ființarea la nivelul Sferei Conștiinței Universale (Sfera Cerului Fără Stele și Sfera Stelelor Fixe) generând un Corp Indestructibil (Corpul de Diamant).

Demonic, angelic și iluzoriu

În practica devoțională sau contemplativă ce vizează ascensiunea conștiinței prin aceste ‘ceruri’ astrologice, fiecare sferă este asociată cu o divinitate intermediară (care este chiar ‘conștiința’ planetei respective, ‘daimonul’ sau ‘guvernatorul’ ei) care mediază (sau – în viziunea gnostică – încearcă să blocheze) această înălțare. În multe tradiții și practici, apelul la divinitatea asociată cu o anumită sfera celestă este considerat mijlocul fundamental de a integra energia acelei sfere sau de a trece în sfera următoare. Daimonul planetar funcționează – din acest punct de vedere – ca un fel de ‘entitate gardiană’, un ‘păzitor al porții’ sau ‘deținător al cheii’ care permite accesul pe o treaptă superioară.

Nu în puține cazuri însă, ceea ce este ‘demonic’ și ‘malefic’ pentru o anumită tradiție spirituală este ‘divin’ și ‘benefic’ pentru cealaltă! Astfel, Iahve (Yahveh) – zeul tribal ce a fost ridicat de israeliți la rangul de Dumnezeu Unic (care a fost și ‘Domnul’ sau ‘Stăpânul’ (‘Adonai’) la care se ruga Iisus și a fost preluat apoi de creștini ca Zeu suprem și universal) a fost considerat de creștinii gnostici drept un Demiurg malefic, prostovan și ignorant care a creat Lumea Suferinței în care trăim și majoritatea sectelor gnostice creștine declarau că un astfel de zeu tiranic, partizan și însetat de sânge și de sacrificii nu poate fi adevăratul Dumnezeu (și deci nu avea cum să fie Dumnezeul Iubirii despre care vorbea Iisus). Pe de altă parte, pentru gnostici daimonii planetari erau ‘arhonii’ – ‘principatele și puterile‘, ‘forțele spirituale ale răului din locurile cerești’ la care făcea referire și Apostolul Pavel (fapt care i-a făcut pe unii cercetători să considere că acesta ar fi fost un gnostic), însă pentru creștini acești demoni (Puterile și Principatele) au devenit a 4-a și a 5-a ierarhie angelică (a 4-a și a 3-a în alte variante), deci sunt considerați energii care favorizează zeificarea. În aceste contradicții găsim însă exact dubla valență pe care ideea de sferă planetară / celestă o implică: ceva opresiv sau malefic ce trebuie depășit pentru eliberare sau ceva ce manifestă un atribut divin care trebuie integrat pentru zeificare.

De exemplu, pentru a accesa nivelul Sferei lui Venus, practicantul antic ar fi putut apela chiar atributele mistice asociate cu planeta Venus sau una dintre divinitățile asociate tradițional cu aceasta (ca Isis, Ishtar, Afrodita, Bala Sundari etc). Dar același nivel este considerat de creștini ca ‘luciferian’ – un loc al tentației și păcatului, al ‘căderii din Rai’ care trebuie depășit (deci – în mod aparent paradoxal – monismul creștin este aici chiar mai ‘dualist’ decât dualismul gnosticilor). În alt exemplu, celor 7 atribuite divine sau ‘virtuți’ ce corespund acestor niveluri, Creștinismul le opune cele 7 păcate capitale (bazate pe tendințele negative ce corespund semnificațiilor celor 7 planete); dobândirea virtuții se face prin eliminarea viciului corespunzător.

Evident, din punct de vedere practic, nu este necesar ca aceste divinități sau ipostaze să existe cu adevărat în forma în care ele apar pentru mintea umană limitată! De fapt – mai mult ca sigur – ele nu există per se! Ele există și nu există, au un capăt în Iluzie și celălalt capăt în Absolut. Ele există doar dintr-o perspectivă non-duală, prin faptul că orice idee este legată de forma de conștiință care o manifestă. Însă din perspectivă duală, toate aceste divinități intermediare sunt iluzorii – ‘minciuni’ frumoase pe care ni le spunem pentru a depăși Marea Minciună (Iluzia Existențială) în care trăim! Ele sunt produse ale minții practicantului sau ale unei tradiții pe care acesta o adoptă, sunt moduri speciale de a privi, conceptualizări diferite ale energiei și atributelor aferente nivelului apelat de practicant. Deși sunt iluzorii, totuși aici este vorba de o formă de Iluzie care aduce Cunoașterea (Vidya Maya) și nu de Iluzia care menține practicantul în ignoranță (Avidya Maya)! Simbolic, toate divinitățile vor trebui ‘ucise’, distruse sau abandonate în conștiință pe nivelul Centurii lui Kuiper care exprima nivelul cel mai înalt – cel al Negării și plonjării în Marele Vid.

Pentru că trăim doar o realitate virtuală – o poveste spusă prin interacțiunea minții noastre individuale cu Mintea Colectivă – avem nevoie să ne spunem o altă poveste – mai captivantă – pentru a depăși forța cu care puterea magică a Iluziei ne hipnotizează și pentru a părăsi acest scenariu existențial de tip ‘Matrix’. Avem nevoie să distorsionăm felul în care lumea ne este descrisă de propria minte pentru a ne putea desprinde de vraja acestei descrieri. În esență, practica spirituală este un mod de a distorsiona falsa poveste, de a o pune la îndoială și de a face astfel saltul la adevărata noastră natură. Dincolo de diferitele idei despre forțele (‘favorabile’ sau ‘nefavorabile’) care ne ajută sau ne blochează ascensiune spirituală, înțelegem de ce planetele – prin obiectivitatea (chiar dacă – în mod paradoxal – aparentă și relativă!) implicită în modelul sferelor planetare – ne conferă cel mai bun mod de a înțelege această ‘poveste’, această ‘descriere’ a Lumii, și cel mai bun mod de construi o poveste care să ne ajute să ne revelăm natura ultimă a Povestitorului!

Unde dai și unde crapă…

În interpretările horoscopice ale semnificațiilor planetelor și relațiilor dintre ele, unii astrologi – din dorința de a impresiona, dar și din incapacitatea de a spune ceva cu adevărat semnificativ – folosesc în mod bombastic și pompos expresia ‘sferă planetară’ sau ‘sferă de forță’ sau ‘sferă de influență’ aproape de fiecare dată când aduc vorba de o planetă, dar acest lucru face ca înțelesul originar al expresiei să se piardă, să fie uitat și banalizat. Cel sau cea care ascultă sau citește o astfel de interpretare încearcă o anumită senzație ciudată: e ca și când toate forțele fantastice ale Universului Marvel s-ar aduna pentru se lua la trântă în cadrul micuțului său horoscop, izbindu-i biata făptură, de la înălțimi celeste, cu gigantice ‘raze de forță’ și energii și karme și influențe de tot felul (unele super-‘benefice’, altele hiper-‘malefice’), asta în timp ce este asigurat(ă) că este în total control asupra destinului său și că liberul său arbitru este intact. Este vorba aici de un fel de Batman versus Superman combinat cu X-Men, Avengers și Wonder Woman la nivelul interpretării astrologice – o strategie menită să ‘rupă gura târgului’ și să creeze o senzație falsă de elevare spirituală și trasfigurare.

Dar, așa cum am văzut, ‘sfera’ unei planete nu se referă la semnificațiile mișcării sau poziției tranzitorii a planetei dintr-un anumit moment sau de aspectele și relațiile acesteia cu restul indicatorilor din horoscop, ci se referă în primul rând la cosmologie și la metafizică. În plan individual, sferele planetare (‘cerurile’) reprezintă corpuri aurice și niveluri distincte de conștiință; ele sunt ‘porți’ prin care conștiința ascensionează (sau ‘încăperi’ în care, adesea, sufletul rămâne prizonier prin atașamentul său excesiv de tendința ce corespunde sferei planetare respective).